În noaptea de 17 spre 18 ianuarie a trecut în veşnicie, prof dr. Vasile Popeangă, una dintre cele mai importante personalităţi culturale arădene de după cel de Al Doilea Război Mondial. A fost dascăl eminent, profesionist desăvârşit, cercetător de excepţie, conducător înnăscut şi nu o spunem doar pentru că aşa cum se face atunci când cineva pleacă definitiv de lângă noi. O spunem pentru că profesorul Popeangă va intra sigur pe uşa din faţă în cartea de istorie a Aradului şi chiar în istoria culturală a României din ultimii 60 de ani. Pentru această afirmaţie sunt suficient de multe argumente pe care nu le poate infirma nimeni. Vasile Popeangă a fost şi cetăţeanul urbei sale Aradul, cu care s-a identificat, unde a trăit peste 60 de ani din cei 91 ai vieţii sale, deşi soarta i-a oferit perspective mult mai tentante pentru cineva care dorea să parvină.
La origine a fost oltean, născut în 22 decembrie 1920 în Leleşti, Gorj. A plecat greu din satul natal şi a urmat cursurile Facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti. Cariera i s-a decis dintr-o întâmplare, după cum ne-a mărturisit într-o lungă mărturisire, pentru că a plecat de acasă în marele oraş pentru a urma teologia, dar întârziind la examen a fost introdus de un un organizator în sala unde se dădea admitere la …. litere. Acesta i-a fost destinul, de a deveni un mare dascăl şi istoric al şcolii româneşti. La universitate a avut privilegiul de a se adăpa din învăţătura unor mari dascăli precum: Dimitrie Gusti, Tudor Vianu, A. Dumitriu etc care l-au format şi a căror viaţă culturală i-a devenit model.
Din anul 1950 se stabileşte la Arad, şi va lucra la cea mai prestigioasă şcoală din vestul României, vestita Preparandie, înfiinţată în 1812, devenită Liceul sau Institutul pedagogic. A fost şansa vieţii lui, dar şi şansa şcolii, pentru că timp de peste 30 de ani generaţii de învăţători şi educatoare s-au format având ca model de dascăl şi om de cultură pe Vasile Popeangă, care continuă activitatea marilor dascăli ai şcolii şi îi amintim doar pe întemeietorii Dimitrie Ţichindeal, Constantin Diaconovici Loga, Iosif Iorgovici, Ioan Mihuţ.
Din anul în care a „debarcat” în oraşul de pe malurile Mureşului el s-a identificat cu şcoala pe care a slujit-o până la pensionare, dar a şi devenit arădean autentic de o mare autoritate morală şi profesională. Calităţile dovedite în activitatea didactică au determinat autorităţile vremii să-i acorde funcţia de director al şcolii, pe care a deţinut-o din 1960 până în 1978. Alegerea s-a dovedit inspirată pentru că dascălul Popeangă şi-a dovedit astfel şi calităţile de conducător şi îndrumător. L-am cunoscut în această calitate şi mărturisesc că am fost profund impresionat de autoritatea pe care o degaja. Era exigent cu el dar şi cu ceilalţi. Nu admitea nici o abatere de la îndatoririle profesionale s-au de la disciplina impusă dascălilor şi elevilor. Prestigiul şcolii s-a menţinut tot timpul „Erei Vasile Popeangă” la cote ridicate, dovadă fiind numărul de candidaţi la admitere, tot timpul peste 4-5 pe un loc, şi calitatea dascălilor care au absolvit şi care apoi, la rândul lor, au copiat modelul directorului.
Una din calităţile directorului Vasile Popeangă a fost şi aceea de a se înconjura de oameni care au dovedit calităţi profesionale ridicate şi a putut face asta pentru că era el însuşi de mare calitate şi greu putea fi uzurpată funcţia sa de impostori. Nici măcar conducătorii politici ai vremii nu îndrăzneau să i se opună, deşi uzul de funcţie era în acele vremuri frecvent. A impus colaboratorilor săi perfecţionarea continuă, angajarea în cercetarea pedagogică sau în domeniul pe care îl preda fiecare la clasă. I-am cunoscut personal pe profesorul emerit Eduard Găvănescu o autoritate în domeniul istoriei, pe prof. dr. Nicolae Roşuţ, istoric şi pedagog, care i-a şi urmat în funcţia de director, pe profesorul Ioan Ivaşcu, Melentie Nica, prof. emerit Ştefan Grigorie, dr. Ioan Drăgan, dr. Victor Ţârcovnicu şi pe alţii. Profesor de biologie la Liceul pedagogic avea să fie între anii 1969-1972 şi rectorul de astăzi al Universităţii de Vest Vasile Goldiş, prof. univ. Dr Aurel Ardelean, remarcabil om de cultură, autor a nenumărate volume de cercetare ştiinţifică.
Nu numai dascălii s-au remarcat ci şi absolvenţii Liceului pedagogic au reuşit în viaţă şi în cercetarea ştiinţifică, pentru că bazele au fost puse în timpul anilor de şcoală. Îmi vin acum în minte profesorii Doru Bogdan, Anton Ilica, Doru Sinaci, aflaţi în plină activitate creatoare.
Creaţia ştiinţifică a fost însă aceea care l-a propulsat pe dr. Vasile Popeangă în rândul elitelor culturii româneşti. Să cerceteze, să scrie a devenit o adevărată pasiune şi a făcut-o până în ultimele clipe ale vieţii, încât nici nu a mai apucat să participe la lansarea ultimei sale cărţi: „Studii despre Preparandie”. A început cu „Preparandia din Arad” (cu colaboratori) în 1964 şi a terminat iată, tot cu şcoala căreia i-a dedicat cea mai mare parte a vieţii sale. În 1967 elaborează împreună cu prof. Victor Ţârcovnicu un manual de pedagogie, după care preocupările intelectuale se diversifică, iar cărţile apar una după alta, chiar şi în perioada în care a edita un volum era o întreprindere extrem de dificilă, fiind necesare aprobări peste aprobări. Cele trei volume care privesc istoricul şcolii arădene începând cu anul 1721 şi până în 1918 sunt de referinţă în istoriografia şcolii româneşti şi nu poate fi elaborată o altă lucrare fără a fi consultate.
Dar autorul priveşte „Şcoala românească din Transilvania”, în volumul editat în 1967, în contextul mai larg al luptei românilor transilvăneni pentru emancipare naţională. De altfel preocupările pentru lupta naţională sunt o constantă pentru întreaga creaţie ştiinţifică. „Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului” este titlul unei alte lucrări editate în 1978. După 1990 se apropie şi de istoria bisericii ortodoxe, simţindu-se obligat, ca ortodox, dar şi ca unul care a beneficiat din plin de comorile documentaristice adunate în arhivele Eparhiei Aradului şi editează în 2006, volumul intitulat „Eparhia Aradului în perioada instituţionalizării culturii naţionale”.
După 1990 competenţa, experienţa, puterea de muncă au fost valorificate la un mod superior de prof. univ. dr. Vasile Popeangă la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”, care este de altfel şi printre membrii fondatori ai prestigioase instituţii. A continuat să formeze şi la Universitatea arădeană dascăli în cadrul Colegiului pedagogic căruia i-a fost decan şi fondator. Calităţile de om de ştiinţă, de dascăl şi organizator i-au fost recunoscute de Universitate şi prin acordarea înaltului titlu de „Doctor Honoris Causa”.
Cărţile sunt, într-adevăr, moştenirea cea mai de preţ care ne rămâne de la Vasile Popeangă, există însă şi un episod mai puţin cunoscut din viaţa sa, acela al participării la cel de al doilea război mondial. A publicat, cei drept un articol-memorialistic în Ziridava nr XX, în care evocă drumul său cu regimentul 94 infanterie cu care a plecat din Orşova şi a ajuns prin luptă tocmai în Budapesta. „Când se mută hotarele, vama se plăteşte cu sânge”, iată un titlu metaforă deosebit de sugestiv pentru lupta sa şi a camarazilor pentru readucerea la trupul ţării a Transilvaniei de Nord. Prin urmare vorbele despre activitatea naţională a strămoşilor a fost susţinută cu faptele sale de pe frontul de vest. Ne permitem în cele ce urmează să reproducem un scurt episod în care credem că se dezvăluie personalitatea unui militar cu simţul datoriei dar şi omul cu simţăminte umane:
„Mergând cu Sângeorzan printre două rânduri de coceni alăturate, am simţit repede şuieratul gloanţelor care tăiau frunzele de porumb din faţa noastră, făcându-ne atenţi asupra periolului. Am recurs la salturi scurte în pauzele focului. N-am făcut decât câteva salturi, când am constatat că un element nou de foc îşi făcuse apariţia: proiectilele trase de tunuri din tancuri. Unele explodau la distanţe mari de noi, altele mai aproape. Am decis să ieşim din această zonă, deplasându-ne spre stânga câţiva zeci de metri. Nu am făcut decât câţiva paşi şi o explozie puternică ne-a aruncat la pământ. Un proiectil de artilerie s-a spart în dreapta noastră. O schijă l-a lovit drept în tâmplă pe Sângeorzan, care a mai mers 2-3 metri apoi s-a prăbuşit. M-am apropiat de el , crezând că-i voi putea fi de ajutor. Căzuse pe partea stângă. Lovitura din din tâmpla dreaptă fusese cutremurătoare: dintr-o spărtură impresionantă a craniului, sângele curgea şuvoi printre aşchii ale osului temporal. M-am culcat lângă Sângeorzan şi am mângâiat părul lui frumos. Intrase în lumea umbrelor. Încă un camarad cădea în floarea tinereţii, sub loviturile grele ale unui dârz inamic, care ne provoca jertfe pentru fiecare metru de pământ pe care-l cuceream”.
Iată omul, care se dezvăluie şi într-o împrejurare excepţională, cu sentimentele şi calităţile sale umanitare, de care ne-am despărţit cu regret toţi cei care l-am cunoscut. El profesorul şi compatriotul Vasile Popeangă nu va mai fi printre noi dar urmează ca în continuare, după ce emoţia va trece, să îi valorificăm moştenirea şi să scriem despre personalitatea sa, aşa cum şi al a scris despre alţii.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Vasile Popeangă !