Am fost întrebat zilele trecute, de ce visăm şi dacă e bine când visăm? Sigur o explicaţie teologică ar spune că visele pot veni fie de la Dumnezeu fie de la demon, şi că de multe ori visele sunt amăgiri, dar nu cred că un astfel de răspuns ar aştepta persoana respectivă.
Nici eu nu prea mai ştiu ce sunt visele că de la o vreme, în somn nu prea mai visez ci mai degrabă cu ochii deschişi…da visez adesea la o lume fără păcat, fără ură, fără vieţi distruse, fără sărăcie şi batjocură, visez şi vreau să fiu lăsat să visez la oameni minunaţi care au trecut prin viaţa mea, la persoane au dat sens vieţii unora şi care au rămas posterităţii.
Mai avem noi multă nevoie de vise, pentru a trece mai uşor peste această lume mutilată de patimi, şi de dezbinări, mai avem…, mai avem noi multă vreme de dus pe acest pământ întristat, şi cred că acesta-i motivul pentru care încă mai visăm.
Şi totuşi ce sunt visele, Lucian Blaga(1895-1961) filosoful din Lancrăm afirma în lucrarea sa Duhul eresului că visele sunt ” sufletul sufletului” sau un ”nor-cum afirma dramaturgul francez Victor Hugo – ce-şi suprapune grosimile şi transparenţele pentru această stea ce este spiritul”.
Visul îţi dă posibilitatea de a transforma realul dramatic într-o comedie, de a râde în faţa răului şi a ipocriziei fără a fi vătămat, visul este cum credea şi filosoful francez Voltaire (pe numele său adevărat François – Marie Arouet 1694-1778) ”intermediarul comediei pe care o joacă raţiunea umană” iar Pierre – Jules Renard (1864-1910) un alt romancier şi poet francez, afirmă în lucrarea sa Jurnal că ”visul este lumina de lună şi luxul gândirii”.
Scriitorul evreu de origine bulgară Elias Conetti (1905-1994), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1981, credea că visele sunt ”o manifestare a subconştientului, ele nu pot fi controlate şi apar în timpul somnului”, este dacă veţi o evadare din realitate, din lumea de zi cu zi, astfel în aceste condiţii avea dreptate filosoful român Emil Cioran când afirma că: ”Oricine poate evada în somn, atunci când visăm suntem cu toţii genii, în vis măcelarul şi poetul sunt egali”
Printre puţinele lucruri care ne mai unesc sunt cu siguranţă visele sau dreptul la vise şi chiar aspiraţiile, cu toţii visăm sau cel puţin am visat la o lume mai bună. Scriitorul Francez de origine română, Eugen Ionescu (1909-1994) scria odinioară că: ”Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţele ne apropie” iar renumita prozatoare din perioada interbelică Hortensia Papadat Bengescu (1876-1955) credea că ”oamenii ne dau uneori vise iar viaţa le spulberă” şi totuşi visele noastre (aici visul având sens de ideal) pot deveni realitatea concretă şi în acest duh împăratul roman Marc Aureliu(121-180) îndemna pe toţi să viseze ”Visaţi, visuri măreţe, căci numai visurile măreţe pot să facă sufletul oamenilor să vibreze”
Cu siguranţă toţi am avut vise care au prins contur în realitate, şi vise care s-au pierdut în negura timpului, poate şi din vina noastră că nu am crezul în posibilitatea imposibilului din vis.
Visele, idealurile, acestui popor cu dublă ascendenţă romană şi dacă, a avut vise ce au devenit realitate şi altele au fost spulberate încă dinainte de a le visa.
Spunea cineva că Dumnezeu este cel care poate câte vrea dar nu vrea câte poate, e un paradox la prima vedere dar dacă am căuta în esenţă observăm că ceea ce este imposibil la noi e posibil la Dumnezeu deci şi idealurile sau visele pot primi contur prin puterea lui Dumnezeu. Visul omului trebuie să devină realitate, visăm să fim mai buni, mai altruişti, mai credincioşi, mai iubitori, visăm să trăim ortodoxia aşa cum trebuie, visăm…visăm…de ce să visăm haideţi să dăm contur acestor vise.
Când eram mic visam să ajung mare, acum visez cum era când eram mic, nu pentru că mă înspăimântă realitatea contemporană a lumii ci mai degrabă dorul anilor liniştiţi de atunci.
Nu cred că soluţia ar fi să rămânem doar visători fără a contura visele, e bine că avem vise(idealuri) însă pentru a schimba această lume trebuie să le facem realităţi concrete.
Hristos a venit în lume să o schimbe, acţionând direct, dând omului posibilitatea ridicării la cer. Iubirea dumnezeiască nu este un vis sau un ideal ci un act în sine având cauzalitate în Dumnezeu. Restaurarea lumii prin Învierea Domnului nu este un vis ci o realitate existenţială, pentru că totul a fost dus la măreţia de odinioară la fel şi frumuseţea divină nu a fost un vis ci o realitate ce se vedea în chipul omului imediat după creaţie.
Visul pierdut apare atunci când şi ceea ce era de visat devine un non sens. Nu visăm pentru a visa ci visăm pentru a crea şi a da viaţă viselor pentru că altfel rămân simple vise pierdute.
La ce visez? Poate la multe şi poate la nimic, poate la lucruri ce au trecut prea repede pe lângă mine, poate la oamenii pe care nu-i mai am, poate la clipe fericite şi la nostalgii pierdute, poate la iubirea platonică neîmpărtăşită încă sau poate la prea multă risipă a ei. Şi totuşi această lume trebuie trăită cu dragostea lui Hristos, iertând şi iubind în fiecare clipă, nu în vis ci în realitatea care mă îndeamnă să nu pierd nici un vis, e poate singurul lucru pe care societatea încă nu a pus impozit.
Prof. Paul Krizner
