Moartea nu e o taină; e doar sfârşitul acelei taine mari, care e viaţa.
Nicolae Iorga
În viziunea unora a-şi fi prea tânăr să vorbesc sau să scriu despre moarte ori despre sensul ei însă acceptând-o ca pe o certitudine a vieţii, ca pe un lucru care din punct de vedere uman se apropie cu paşi mărunţi de fiecare dintre noi, îmi permit riscul de a mă înspăimânta scriind despre sensul ei. Important nu e că murim ci mai degrabă cum murim şi câţi credem în moarte sau în izbăvirea de moarte.
Sigur e firesc să te cuprindă o teamă sau cel puţin un fior când te gândeşti la moarte pentru că nu este o normalitate a vieţii creştinului, ci mai degrabă un eşec existenţial. Adesea auzim că cineva a murit de moarte naturală, respectiv de bătrâneţe, pai dacă moartea este naturală, dacă este ceva firesc de ce să ne temem de ea? Moartea nu este naturală ea a intervenit în viaţa protopărinţilor Adam şi Eva datorită neascultării, omul a renunţat la veşnicie pentru o perioadă vremelnică de plăceri, deci moartea nu este naturală ci trebuie să ne raportăm la ea ca la ceva ce face parte din eşecul nostru existenţial.
Teama că nu o să mai fi, groaza de raportarea la întuneric, la iminent te îngrozeşte atât de mult încât ai vrea să nu auzi niciodată de ea, să nu fie, sau cel puţin nu pentru tine. Acceptarea morţii în lumea de azi e o problemă fundamentală cum să accepţi să te desparţi de toate bunurile tale, de toată truda ta, de casă, de avere, de prieteni, de micile tabieturi şi plăceri cum să renunţi la toate acestea, cum să accepţi o boală cruntă care te macină pe interior zi de zi, ducându-te spre un putregai sigur, cum să accepţi că vei muri şi nu ştii cum va fi în aceea clipă când se rupe ceva din tine, ceva esenţial.
Această capodoperă minunată, definită de filosofie care este omul, acest neînfricat, această făptură minunată, cum de ajunge în aşa hal, cum acceptă stingerea lentă sau subită, cum din ceea ce era odată frumos acum gustă moartea, se închină în faţa ei fără să şi-o dorească.
În această viaţă trecătoare avem cel puţin o certitudine, moartea, care este ”unul din actele vieţii” cum afirma Marcul Aurelius (121-180 î.H.) în opera sa ”Către sine însuşi”
Rămânând tot în spaţiul gândirilor filosofice, moartea este percepută de poetul latin Horaţiu, pe numele lui real de Quintus Horatius Flaccus (65 î.H-8 d.H), ca fiind ”ultimul hotar al lucrurilor”, dar ea adesea este atât un sfârşit cât şi un început cum îi scria Seneca (4 î.H- 65 d.H) lui Lucius: ”moartea este sau un sfârşit sau doar o tranziţie”.
Ce este moartea de ne ferim să vorbim de ea?, oare e chiar atât de groaznică oare e atât de înfiorătoare sau este un ”scurt dar teribil pas – cum crede W. Scotti – între timp şi veşnicie. Acest moment este doar o clipă, o secundă care schimbă totul în om cum credea şi scriitorul francez Michel de Montaigne(1533-1592) în lucrarea sa Eseuri că „moartea este un fragment din ordinea universului, fragment din viaţa lumii” şi totuşi trăim cu acest sentiment al morţii toată viaţa având impresia că e lângă noi permanent, veghindu-ne până când ne vom întâlni cu ea cum credea şi Tudor Arghezi că moartea este ”Umbra noastră care se ţine după noi să ne soarbă” însă în esenţă moartea este văzută ca o umbră ce te îngrozeşte dar îţi face viaţa uimitoare, mai plastică, după cum consemna filosoful român Lucian Blaga în lucrarea sa Duhul eresului, subliniind că ”moartea este umbra care dă plasticitate vieţii”
Sigur, ne naştem cu o datorie faţă de viaţă, în gândirea filosofică şi în special ce a scriitorului englez William Shakespeare (1564-1616) care susţinea în lucrarea sa The Tempest scrisă în jurul anilor 1610-11, că moartea este ”o datorie pe care fiecare nu o poate plăti decât odată”, iar poetul liric din Grecia antică, Anacreon (550 î.H- 488?) susţinea că: ”nu văd nici un alt mod de a mă elibera de relele de care sufăr”. Aceeaşi idee o are şi Horaţiu în scrierile sale, afirmând că moartea este ”sfârşitul tuturor relelor.”
Acceptând ideea că moartea îl urmăreşte pe om pe tot parcursul vieţii lui, Seneca în rândurile trimise lui Lucius, credea că de fapt ea reprezintă ”sfârşitul unui drum pe care mergi de mult” iar părintele spiritual a lui Faust poetul german Johann Wolfgan von Goethe credea că moartea este ”un oaspete care nu-i niciodată bine primit”
Coborârea strict în spaţiul uman, în gândirea strict materialistă, secularizată moartea este percepută ca o dramă, ca un act după care se aşterne tăcerea, toţi încremenesc în faţa ei, toţi se tem şi se închină, toţi se îngrozesc de ea, nu pentru că e neaparat dureroasă, ci pentru că nu ştiu ce va fi după aceea, iar Alexandru Vlahuţă scriitorul de la Pleşeşti (1858-1919), afirmă în lucrarea sa ”Din prag” că ”nu de moarte mă tem ci de veşnicia ei”, pare un paradox, adineaori afirmam că moartea este doar o clipă şi acum vedem că ţine o veşnicie, dar credem noi că nu moartea ţine o veşnicie ci consecinţa acţiunii omului în această viaţă îl condamnă la osândă veşnică sau la bucurie eternă, moartea este un act în sine iar sufletul este cel ce rămâne în veşnicie într-un fel sau altul pentru că practic moartea, ca şi în viziunea francezului Maximilien de Robestiere, una din figurile marcante ale Revoluţiei franceze (Maximilien François Marie Isidore de Robespierre 1758-1794) este ”începutul nemuririi” şi înapoi nu te mai întorci. ”Moartea este asemenea unei porţi închise – susţine filosoful român de la Bârlad, Alexandru Philipide(1859-1933) – la care nu mai baţi” sau cum credea eseistul român Anatol E. Baconski(1925-1977) moartea e o ”Lume a pleoapelor pentru totdeauna închise”
Prof. Paul Krizner
