Procesul de dezintegrare a patrimoniului CFR capătă proporţii de neimaginat. Tot mai multe din spaţiile construite şi folosite până deunăzi de calea ferată sunt lăsate în paragină, sub acţiunea distrugătoare a intemperiilor şi la bunul plac al hoţilor de fier vechi şi de materiale de construcţie. De parcă aceste bunuri n-ar fi fost construite din banii şi prin munca poporului român, n-ar însemna nişte valori sociale şi n-ar mai trebui nimănui. Dacă CFR nu le mai poate întreţine, atunci să le dea în folosinţa comunităţilor locale din zona respectivă, nu să le lase să se distrugă.
Însă acest fenomen este vizibil, mult mai grav, în cazul altor imobile cu statut incert. Există o inerţie şi o lipsă de cooperare mult prea păguboase din partea factorilor de răspundere de la toate nivelele, central şi local, care nu pot duce decât la pierderi însemnate din patrimoniul naţional. Fabrici lăsate în paragină, clădiri obişnuite sau de patrimoniu care se degradează zi de zi, castele şi conace care ar atrage turişti, alte şi alte bunuri din avuţia naţională care se distrug din cauză că oamenii nu reuşesc să se pună de acord în privinţa lor.
O fi vina legiuitorilor, ale căror acte normative sunt ambigui şi nu obligă pe proprietar la întreţinerea edificiilor? O fi vina proprietarilor, care s-au repezit să revendice, cu sau fără drept, tot felul de bunuri imobile, în speranţa unui câştig şi care acum nu sunt capabili să le întreţină? O fi vina autorităţilor locale care nu se implică dacă este vorba de un bun proprietate privată? Toate câte puţin duc la această stare de lucruri care ar trebui reglementată în cel mai scurt timp. Este păcat ca aceste active să nu fie folosite conform destinaţiei lor originare sau să li se dea altă destinaţie utilă comunităţii care le are în folosinţă.