Sunt admiratorul, avocatul și adeptul cărților nescrise. Iar când afirm și îmi asum această afirmație, n-o fac din invidie scriitoricească și nici din nonconformism ori spirit de bravadă. Cu atât mai puțin din rațiuni oculte sau ifose de moftangiu. Departe de mine gândul. Dimpotrivă, o fac dintr-o simplă, justificată și justițiară prudență. Mai pe românește spus, dintr-o sâcâitoare nedumerire, împănată ici, colo, cu nevinovate și nonviolente accente de hashtag rezist. Nu cer să mi se dea dreptate, deși motive sunt, iar exemple am destule. Și la îndemână. Ca orice cititor practicant și de bună credință, nu pot să nu constat că se publică mult. Mult, până în exces. S-a ajuns la supraproducție pe piața poeziei. Se publică pe stoc. N-are a face. Noi publicăm în continuare. În grabă și, dacă se poate, pe întrecute: în goana trenului, în parc sau pe bicicletă. În galopul calului, așteptând la coafor sau urcând pe scara avionului. Cu toții mărșăluim poetic pe repede înainte. Producem și publicăm într-o festivistă și euforică competiție. Ne chinuie talentul. Tragem puternic la plan. Doamne, ferește! Să nu treacă anul fără să ne apară placheta, antologia, memoriile sau romanul. Iar dacă se poate, cât mai bine primite și toate premiate. E rău ceva în asta?! Nimic. Dar absolut nimic. De aceea, nu e o critică, nu e un reproș, nici o aluzie otrăvită. Din contră, așa cum spuneam și mai sus, e o simplă și colegială constatare. Negociabilă, desigur. Nici că s-ar putea altfel, de vreme ce, dintotdeauna, aplecarea asupra cuvântului a fost considerată un gest frumos și nobil. O nobilă zădărnicie – o definea Maiorescu. Numai că, acest onorant și lăudabil meșteșug își are regulile și rigorile, regulamentele și restricțiile lui. Presupune muncă și migală, renunțări și răbdare, chemare și talent. De fapt, n-o spunem noi, au decretat-o dintru începuturi Platon, Socrate și Aristotel: scrisul este o artă, iar arta un proces îndelungat și anevoios. Un supliciu autoimpus. Un sacrificiu asumat. În fine, ca un corolar, un Tartar divin și vindecător. Așadar, cale de mijloc nu există. Cine subscrie regulilor jocului câștigă. Cine trișează joacă pe un loz necâștigător. În cel mai bun caz, circulă cu un bilet fără loc, iar în final, va trebui să-și construiască singur piramida. Altfel, rămâne fără ea. Sigur, trăim în lumea internetului, a roboților și a vitezei. Timpul nu prea mai are răbdare. Nu e o scuză. Nu e o atenuantă și nici un argument pentru cel ce vrea să ajungă în Împărăția Cuvântului. Dar, să închei această incursiune introductivă și să trec la custodele nostru.
Pe cale de excepție, Iulian Patca, căci despre el și despre poezia sa voi vorbi în rândurile ce urmează, este produsul și promotorul principiului clasic și omologat – puțin, dar bun. Încet și bine. Cu simț și măsură. Publică selectiv, cu zgârcenie și numai după un îndelung, anevoios și costisitor lavaj poetic. Niciodată înainte de vreme! Iar rezultatele se văd. Noul său volum de poeme întitulat simplu și sugestiv De dragul tău este o dovadă. Apărut la un interval de șase ani de la Să vii și mâine (2011) îmi întărește și îmi îndreptățește această observație. Tocmai de aceea, nu mi-am pus întrebări și nu mi-am făcut probleme văzând că tace editorial. Știam că bateriile poetului sunt puse la încărcat. Sincer să fiu, acum, la lucru gata, mă bucur c-am avut dreptate…și c-a recidivat poetic.
Parcurgându-i paginile cărții, îți dai ușor și repede seama că Erosul e teritoriul pe care, ca poet, Iulian Patca îl apără, îl cultivă și îl reconstruiește. Aici se simte cel mai bine. E ca la el acasă. Apetitul e lesne de înțeles. Temă majoră și predilectă a tuturor literaturilor, erosul este marea înțelepciune a Creației. Este prima și cea mai trainică taină dintre toate minunile Firii. Deși tematica ambelor volume este una și aceeași, prin atmosfera lirică creată, prin fiorul, șarmul și patina poemelor din De dragul tău, Iulian Patca se reconfirmă și ne convinge că este un poet cu potențial artistic conservat. În recentul volum, se redescoperă și se reconfigurează din mers. Se reconfigurează, insist, nu se repetă! Da, pentru că de această dată, erosul său rămâne la stadiul de privire, cel mult, de atingere – totul consumându-se sub tirania efemerului ori sub spectrul melancoliei vârstei: Când vei vedea,/ iubită Doamnă,/ merii-nfloriți/ a doua oară/ să știi că un sfârșit/ de toamnă/ ne face iarna/ mai ușoară. Actul în sine e gândit și perceput lucid, într-o perspectivă a timpului rațional, heraclitic. Mai mult, devine un acord cu sine însuși, o meditație în perspectiva exersării ei, dar și o posibilă consolare cu gândul că poezia este singura noastră șansă de a ne salva de efemer: De dragul tău/ mai scriu poeme/ din zori și până/ s-o înnopta/ alăturea-ți voi fi/ pe orice vreme,/ știi locu-n care/ te voi aștepta. Și asta, în ciuda faptului că vârsta poetică nu e un bonus, o clauză sau o condiție. Nici un impediment. Poeții sunt îndrăgostiți incurabili. Și așa au fost dintotdeauna. Stau mărturie Ovidiu cu Corina , Catul cu Lesbia, Tibul cu Delia, Ronsard – veșnic îndrăgostitul – cu Elena, Maria și Casandra, Dante cu Beatrice, Petrarca și Laura, Baudelaire cu Jeanne Duval și, nu în ultimul rând, olimpianul Goethe, cu o constelație întreagă. Și catalogul celebrelor cupluri poetice ar putea continua cu Zulnia lui Conachi, Alecsandri și Elena Negri, Eminescu – Veronica.
Dacă în cazul acestor femei – zeițe, toate sunt pe persoană fizică, cu nume și date de stare civilă, la poetul nostru ( și aici e nota de originalitate ) apare misterios, ca să dispară nedeslușit, o mare necunoscută: Doamna! Doamna, în tripla sa ipostază: de muză, de icoană, de madonă. Muză, care-l inspiră, icoană, pe care-o admiră și-o adoră, Madonă, pe care o caută și o cântă, o preamărește și o eternizează. Procedând astfel, erotica sa se structurează lăuntric, dar pe verticală, devenind punctul fix al unei sfere rotitoare. În egală măsură și la fel de bine, întrunește elementele constitutive ale unui discurs interior, ale unui dialog cu sine însuși, cu repetate și interminabile deschideri, dezveliri și dezvăluiri – mereu începute, niciodată terminate. În virtutea acestor evidențe, recentele poeme ale lui Iulian Patca pledează pentru, și promovează un eros platonic. Spiritual, până la spiritualizat. Prin grija autorului, desigur, ars amandi devine amintire și detașare, feerie sau vis. O frumoasă poveste! Un exercițiu inițiatic, rămas nedescifrat: Cu noi odată/ trec în fugă anii/ cu ce-am avut/ și câte-am mai avea/ doar amintirile/ mai fac litanii/ când nu mai speră/ nimeni în ceva.
De această dată, fosta și marea dragoste devine rugă și retrăire, mărturisire și confesiune, meditație și consolare: Din plumbul strâns/ în gânduri irosite/ îți dăltuiesc statui/ și mă închin/ cu rugăciuni de tâlcuri/ nerostite. Adio, Doamnă,/ te iubesc, rămân! Și totuși, intensitatea, farmecul unic și bucuriile clipelor de altădată revin și persistă:Astrale ode/ îți făceam în dar – răsfăț sanctificat/ sub clar de lună/ un gând de-aveam,/ oricât de solitar,/ îl împărțeam adesea împreună. Ca un făcut, din tot ce-a fost odinioară, acum se mulțumește doar cu… prezența/ și tăcerea ta.
Cât despre convingerile sale artistice sau despre arta poetică asumată, e de notorietate faptul că Patca nu crede decât în poezia Poezie. Potrivit crezului său, adevărata poezie nu e repetare. E re-creare. De aceea, autorul poemelor de dragoste scrie apăsat. Cu poansonul, nu cu pana. Cultivă o poezie ce respiră numai aer ozonat. Versurile sale, îndelung și meșteșugit lustruite, cântă și încântă. Odihnesc ochiul și binedispun cititorul. Sunt asemenea unui râu de câmpie care unduiește prozodic. Rezultatul?! O poezie cu miză și gust vanilat. De ecou și de efect.
Prin publicarea recentului său volum de poeme, paradoxal, Iulian Patca pledează poetic pentru imensa gălăgie a gândului tăcut. Instalat confortabil în iatacul poeziei sale, își așteaptă Doamna și ascultă cum toarce murmurul tăcerii. Nu se grăbește. Condeier vechi și autorizat, ajuns la o anume experiență literară, autorul poemelor de dragoste continuă să creadă cu tărie în încărcătura magică și simbolică a poeziei Poezie. În locul, rolul și rosturile ei. Subscriu ideii și îi dau dreptate. Cu de la sine voie și derogare de la zei, poetul e custodele cuvântului. E suveranul, e stăpânul și directorul lui.
Valeriu Ilica
