L-am întâlnit prima dată la Asociaţia Veteranilor de Război din Arad, chiar de ziua veteranilor. Era dintre cei mai în vârstă, dar nu se deosebea cu nimic de camarazii săi mai tineri. Avea suficientă vigoare fizică, o bună memorie şi judecată pe măsură. Mâna strângea puternic, semn al unui caracter puternic şi hotărât. A mers pe jos până în centrul Aradului spre a lua tramvaiul şi apoi autobuzul spre Şiria, acolo unde stătea încă dinainte de război. Era însoţit de preşedintele veteranilor din Şiria. Am apucat să schimbăm câteva vorbe şi am promis că îl vom căuta spre a sta de vorbă pe îndelete, chiar la el acasă. Nu am uitat promisiunea făcută şi în 23 septembrie 2011, de „Ziua Vinului”, ne-am prezentat la casa de la numărul 969, de pe strada Ioan Slavici.
În meseria de tipograf
Acolo l-am reîntâlnit, avea acelaşi neastâmpăr în mişcări şi priviri şi încă de la început ne-a spus că a împlinit deja, la 24 august, 99 de ani şi are de gând să depăşească veacul. Se simte bine, nu îl doare nimic. Pe noi ne interesa însă cel mai mult, calitatea lui de veteran, amintirile de pe front, dar l-am rugat să ne ducă mai întâi spre copilărie. Am aflat astfel că s-a născut la Grăniceri (Otlaca) în 24 august 1912, din părinţii ţărani Ioan şi Iuliana. În satul natal a făcut şi cele patru clase elementare obligatorii în acea vreme, după care a plecat ca ucenic într-o tipografie din Chişineu Criş „la unul Maier”. Acolo, după ce a ieşit calfă, a fost suspectat de tuberculoză şi a fost trimis la spital la Arad. „M-au băgat într-un salon unde mai erau doi bolnavi, ca degetul de slabi. Cei doi au murit, dar eu am stat vreo lună acolo, timp în care m-am îngrăşat. Apoi am fost trimis la «oglindă» şi s-a constatat că nu am nimic”:
Aceasta a fost singura experienţă a lui Ioan Botaş cu spitalul. I s-a spus însă să nu mai lucreze ca tipograf, numai că nu s-a întâmplat asta, pentru că ceva mai târziu a apucat să lucreze într-o tipografie din Timişoară. Îşi făcea doar meseria. Apoi a urmat încorporarea, era în anul 1934, la regimentul 93 infanterie din Arad. Şi fiind tipograf, şi pentru că era nevoie de această calificare, înmulţindu-se numărul publicaţiilor româneşti, a fost trimis, în timpul efectuării stagiului militar, să lucreze la tipografia ortodoxă „Diecezana” din Arad.
Mobilizat la Vânătorii de munte
A fost eliberat din armată, numai că vremurile erau tulburi în Europa, spectrul războiului plutea peste bătrânul continent, ameninţând la modul cel mai serios România. Aşa că la criza cehoslovacă din primăvara lui 1939 a fost mobilizat şi trimis pe poziţii în apropierea graniţei de vest. „Chiar înainte de aceasta, în 1938, m-am căsătorit cu o fată din Măderat şi m-am mutat în Şiria. În 1940 am fost din nou mobilizat numai că am fost repartizat la Grupul 6 Vânători de Munte de la Beiuş”. Aici trebuie să precizăm că arma vânătorilor de munte era o armă de elită în armata României şi erau încorporaţi în unităţile sale mai ales locuitori de la munte. În 1940 însă, pin cedarea Ardealului de Nord, o parte dintre militarii care făceau parte din Brigada 3 (Divizia) Vânători de Munte, care îşi aveau domiciliul în teritoriile cedate, au fost demobilizaţi şi în locul lor au fost aduşi alţii, din regimentele de infanterie. Din Şiria au fost mobilizaţi la această unitate vre-o 6-7, după cum îşi aminteşte Ioan Botaş.
Pe frontul de est
Războiul nu s-a lăsat aşteptat prea mult şi la 22 iunie a sunat din nou mobilizarea, Ioan Botaş trebuind să se prezinte la Beiuş, la unitate. Dar Divizia 3 Munte a primit ordin de plecare spre font abia în vara lui 1942, când începea marea ofensiva de pe aripa sudică a frontului din răsărit împotriva inamicului sovietic.
„Am plecat cu trenul din Beiuş, dar când am ajuns la Sântana am fugit până acasă la Şiria să-mi întâlnesc familia, gândind că am timp să mă întorc. Numai că trenul plecase între timp şi abia la Braşov am reuşit să îl prind. Şi ne-am tot dus apoi prin Rusia, iar prin gări ne întâlneam cu trenuri care veneau în sens invers, încărcate cu prizonieri de război ruşi care scoteau capul pe geamul vagonului de marfă strigând: hleb, hleb. Noi le aruncam bucăţi de pâine, dar santinelele nemţeşti ne ameninţau că ne împuşcă. Dar să ştii că ruşii au fost mai cu suflet după ce am trecut de partea lor decât aliaţii nemţi. Dacă, de exemplu, am ajuns la nemţi din întâmplare, eu cărând cu calul bobinele de telefoane, nu ne-au dat de mâncare, că nu eram trecuţi la porţie. Cu ruşii era altfel. Am ajuns şi în Crimeea, unde ne-au dat jos din tren şi am trecut prin locuri uscate unde nu te puteai adăposti de soare şi nici mâncare nu se găsea. Acolo am întâlnit tătari. La Perekop am trecut cu bacul în Kuban, spre Caucaz.
Kubanul era zonă bogată. Când am ajuns noi grâul era strâns în căpiţe. Se lucra în colhozuri ca la noi în colectiv. Încercam să îi ajutăm pe colhoznici ducându-le grâu şi cucuruz cu căruţa acasă, dar bătrânii nici nu ieşeau la porţi. Le era frică că atunci când se întorc ai lor or s-o păţească pentru că au colaborat cu duşmanul. Trimiteau doar copiii. Mi-aduc aminte că am mâncat multe roşii de pe un câmp, deşi ofiţerii ne-au spus să nu mâncăm nimic că totul este otrăvit, dar nu s-o îmbolnăvit nimeni. Am găsit şi câmpuri de bumbac în Caucaz, luam două trei căciulii, le desfăceam şi se făceau ca vata. Am şi dormit pe bumbac.
În Caucaz am fost ordonanţă la un preot ortodox care m-o luat la el, chiar dacă eram baptist. După ce preotul o fost trimis în ţară am fost repartizat ordonanţă la un ofiţer medic veterinar, tare afemeiat, care se ocupa de cai. Într-o zi medicul a găsit un căţel frumos şi m-o pus să am grijă de el. Io l-am legat cu o sfoară, dar câinele o ros sfoara şi o scăpat. După ce s-o întors de unde era plecat medicul o început să mă înjure de mamă şi să mă acuze că am vrut să-l împuşc. După asta i-o dat ordin unui sublocotenent să mă trimită în linia întâi. Dar io mă înţelegeam bine cu sublocotenentul, pentru că îi dădeam bani cu împrumut, aşa că el m-o trimis cu alţi şase soldaţi pe malul Mării de Azov, în pază. Acolo stăteam în nişte barăci părăsite de nemţi unde ne aducea zilnic mâncare unul Doroga, cioban de lângă Sibiu.”
Experienţa războinică din Caucaz a armatei române cunoaşte însă insuccese începând din iarna lui 1942, astfel că au urmat retrageri continue în prima parte a anului 1943, după rezistenţe eroice pe linii succesive de apărare în Capul de Pod Kuban. Divizia 3 munte a fost printre primele retrase din nou în Crimeea, fiind distrusă în mare parte. „În această peninsulă am stat mai mult timp pe malul Mării de Azov, până în aprilie 1944, când după o nouă ofensivă rusească ne-am retras spre Simferopol-Sevastopol şi evacuaţi pe calea mării în ţară, la Constanţa.” (Ofensiva a început în 10 aprilie, n.n.)
Din această perioadă Ioan Botaş îşi aduce aminte că ruşii bombardau mai ales poziţiile nemţeşti. „Pe noi ruşii au dat mai mult cu manifeste, în care ne îndemnau să trecem de partea lor, că nu avem altă scăpare. În Crimeea stăteam în adăposturi mari, de până la o mie de persoane. După retragerea la Sevastopol ne-am pregătit pentru îmbarcare însă erau foarte multe trupe care se îngrămădeau să urce pe şlepuri, dar nemţii au dat prioritate trupelor lor. Mi-aduc aminte că acolo, la Sevastopol, mi-au împuşcat calul, un cal mic, moţesc, care s-a ataşat foarte mult de mine, tot timpul mă urmărea, şi mi-a părut rău de el, dar nu puteam să îmbarcăm şi caii şi cum nu era voie să ajungă în mâinile inamicului… Din cauză că nu puteam nicicum să ne îmbarcăm, căpitanul nostru s-o dus la comandantul neamţ din port şi i-o spus că ne răsculăm dacă nu ne lasă la îmbarcare. Abia aşa am primit două pontoane şi noi românii, şi de seara până la 12 noapte am fost deja îmbarcaţi. În timp ce navigam pe noaptea în largul mării s-a apropiat de şlepul unde mă aflam eu o vedetă nemţească şi un ofiţer o cerut ca 20 de inşi să treacă în vasul lor. Unii or ezitat, dar eu am fost primul care am urcat pe vedeta nemţească şi dimineaţa, pe la ora 5, am zărit spre răsărit luminile din portul Constanţa. Acolo la Constanţa era multă armată românească, dar eu şi alţii de pe la noi nu ne-am dus la unităţile noastre ci am luat-o cu trenul spre Bsarabi. În Basarabi am găsit un tren de marfă cu care ne-am dus la Bucureşti, iar de acolo am venit acasă la Şiria. Aşa am terminat-o cu războiul din răsărit.”
Pe frontul de vest
Ioan Botaş a stat acasă fără să fie deranjat deşi era înregistrat la postul de jandarmerie, până la 23 august când a fost din nou mobilizat şi a plecat la Beiuş şi de acolo spre Oradea, împotriva ungurilor.
Divizia 3 Munte a luat parte pe frontul de vest la Operaţiunea Oradea, apoi la Operaţiunea Debreţin şi mai departe a ajuns până în Slovacia, iar terminarea războiului a găsit-o aproape de Brno, de unde a fost retrasă în ţară.
„Pe frontul de vest eram la transmisiuni, căram după mine firele şi telefoanele pe care trebuia să le instalez unde mi se ordona. La Debreţin mi-aduc aminte că abia am scăpat dintr-o şură cu tutun, unde ne-am adăpostit, pentru că tutunul a luat foc şi noi am scăpat doar cu armamentul individual, restul o explodat. Altădată, tot la Debreţin or atacat nemţii pe neaşteptate, pe când mulţi ruşi şi de ai noştri erau beţi, pentru că or băut la cârciumile şi cramele din oraş. Aproape toţi or fost omorâţi de bombardament şi călcaţi de tancuri.
Pe când eram în Slovcia era s-o păţesc şi io. Am intrat odată în pivniţa unei case cu telefonul după mine să-i caut loc să-l instalez. Dar gazda care era acolo mi-a făcut semn că în pod se află nemţii, care ar putea să dea cu grenada după mine. Atunci am dat telefon la ai noştri care or venit şi i-or scos pe nemţi din pod, după care i-o împuşcat. După ce am ajuns la Brâno m-am îmbolnăvit şi am fost trimis acasă. Am venit cu trenul până la Arad, de unde am luat tramvaiul electric spre Şiria. Acolo în tramvai m-am întâlnit cu viitorii mei colegi, pentru că m-am angajat conductor pe tramvai, unde am lucrat până în 1973, când m-am pensionat”.
Ioan Botaş a dus apoi la Şiria o viaţă liniştită, alături de soţie şi cele două fete, a avut şi nepoţi şi nu s-o întâmplat nimic deosebit, doar că nu era chiar confortabil faptul că i se amintea că a luptat împotriva Uniunii Sovietice. Este sănătos şi nu îl doare nimic, aşa cum se exprimă, şi crede că va prinde şi depăşi suta de ani. Îi urăm şi noi viaţă lungă celui mai în vârstă bărbat şi veteran din Şiria.
Ioan Tuleu
