De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta,
cele ce sunt către pacea ta.” (Lc. 19. 42).
Duminica Floriilor este o sărbătoare fără dată fixă, comemorată în fiecare an şi reprezintă intrarea triumfală a Mântuitorului Hristos în Ierusalim, o intrare de-a dreptul cutremurătoare pentru ceea ce urma să se întâmple, pentru ceea ce aveau să strige mai târziu iudeii în curtea lui Pilat şi totuşi Fiul lui Dumnezue a acceptat acest lucru, purtându-şi crucea până la capăt pe drumul Golgotei. Însă haideţi să vedem care este semnificaţia acestei zile, numită în popor şi a Floriilor.
Evanghelistul Marcu relatează acest moment în capitolul al XI-lea, (Marcu 11:1–11, Matei 21:1–11, Luca 19:28–44, Ioan 12:12–19) pe când Iisus şi ucenicii lui se apropiau de cetatea Ierusalimului în oraşul Betfaghe şi Betania au fost trimişi doi dintre ucenici, a căror nume nu-l cunoştem din paginile Sfintei Scrispturi, să ducă din satul din apropiere un mânz pe care nu şezuse nimeni până atunci. Se pare că în momentul când ucenicii dezlegau mânzul, unii dintre locuitorii acelui sat au întrebat de ce fac acest lucru, însă ei le răspunsese cum i-a învăţat Domnul şi oamenii nu au mai zis nimic, apoi punând fiecare hainele lor pe mânz, Iisus s-a urcat pe acesta şi a intrat în cetatea Ierusalimului, mulţime multă şi copii, cu ramuri de finic în mâini îl aclamau cu bucurie zicând: ”Osana! Binecuvâtat este cel ce vine în numele Domnului”.
Acest moment este unul de mare bucurie pentru toţi mai cu seamă pentru copii. De ce? Pentru că, în sinceritatea şi inocenţa lor, l-au primit pe Fiul lui Dumnezeu cu toată inima, bucurându-se sincer de venirea Lui, însă acest moment purta permanenta umbrire a prezenţei lui Iuda care avea să-L vândă pentru doar treizeci de arginţi.
Se pare că este în sângele umanităţii un astfel de joc meschin de a primi pe cineva ca mai apoi să-l prindă. Putem vorbi oare de o viclenie umană, sau de o meschinărie, putem vorbi de o duplicitate a omului, pentru că sunt sigur că cel puţin unul dintre oamenii prezenţi la această intrare triumfală vor striga mai târziu ”Răstigneşte-l, răstigneşte-l”.
Fiul lui Dumnezeu a venit în cetate ca un Împărat, aclamat de cei de acolo, a fost primit cu bucurie de cei mici şi întâmpinat cu frunze de finic, la fel ca împăraţii de odinioară, însă aceată bucurie nu va dura mult pentru că cel ce ţine cerurile va fi dat în mâna păcătoşilor, de care ştia.
Intrarea Domnului în Ierusalim nu este deloc intâmplătoare, acţiunea se petrece între două mari evenimente, pe deoparte învierea prietenului său Lazăr ce era mort de patru zile, iar pe de altă parte prevestirea patimilor morţii şi Învierii Fiului lui Dumnezeu.
Acest moment al intrării, este unul cu totul aparte fiind profeţit încă din perioada vechitestamentară de către Profetul Zaharia în capitolul al IX-lea ” Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe… El va vesti neamurilor pacea, şi va stăpâni de la o mare la cealaltă, şi de la râu până la marginile pământului.” (Zaharia IX, 9-10)
Dacă am intra puţin în profunzimea gândiri teologice am observa că acest eveniment este strâns legat de săptâmăna Patimilor, nu doar ca un act cronologic al evenimentelor, ci ca pe o prefigurare a recunoaşterii dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu, în cetatea Ierusalimului, care a intrat ca un Împărat, ca un biruitor, la fel cum va sfărâna şi porţile iadului în momentul pogorâri Sale în acel loc al deznădejdii. Intrarea în Ierusalim reprezintă biruinţa divinului asupra umanului, binelui asupra răului, biruinţa iubirii transcendente asupra urii, pentru că astăzi Hristos îşi începe cea mai dramatică perioadă trăită pe pământ şi anume Săptămâna în care va pătimii pentur noi, pentru creaţie.
Spuneam la început că e o bucurie umbrită oarecum de ceea ce va veni. Sigur asistăm dacă vreţi la un paradox, faptul că acum îl aclamau numindu-L fiul lui David ca mai târziu să-i ceară Răstignirea.
În acest tablou al evenimentului apar nişte personaje cheie, le-aşi numi eu, şi anume copiii, care mărturisesc dumnezeiriea lui Hristos, cum spune şi psalmistul David ”Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă”(Ps. VIII, 3), şi ştim cu toţii că ei sunt cei care nu s-au deprins cu răutatea, cu minciuna, cu nelegiuirile acestei lumi, acest lucru îl observ zilnic prin prisma meseriei mele.
Inocenţa aceasta este sentimentul care ar trebui să ne domine pe toţi în aceste vremuri grele, pentru că din inocenţă se naşte sinceritatea de care în secolul nostru ducem atâta lipsă, nu pentru că nu putem să fim sinceri, dar ne place adesea să jucăm rolul lui Iuda, şi ucenic şi vânzător, ne place să ştim că putem manipula cum vrem pe unii şi pe alţii, bazându-ne pe nişte trăirii strict umane.
Această sărbătoare este cea a chemării la drumul suferinţei lui Hristos, este sărbătoarea când, pe deoparte suntem chemaţi să-L întâmpinăm pe Iisus cu florile inimilor nostre, iar pe de altă parte să-l urmăm pe dealul Golgotei. Ştiu pare cutremurător să asişti la ulterioarele evenimente, dar din punct de vedere al fidelităţii este o mărturisire a credinţei, asumarea suferinţei tale şi a Lui.
Duminica Intrării Domnului în Ierusalim mai este cunoscută în popor ca Duminica Floriilor, a florilor ce încep să-şi deschidă petalele emanând parfumul duhovnicesc al bucuriei copiilor din acea vremea, este duminca în care acele ramuri de salcie, pe care orice creştin le va primii, ne readuc aminte de ramurile de finic pe care le ţineau odinioară copiii şi oamenii cetăţii Ierusalimului în momentul întrării Fiului lui Dumnezeu.
Totul este rechemat la viaţă, la înflorire, la bucurie, la fericire, totul în toate şi toate răspund acestei chemări, până şi ramurile de salcie ce înverzesc peste noapte, dar omul?… această creatură nobilă, acest microcosmos, cum îl defineşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, această ”pasiune divină” de care vorbeşte părintele Ion Buga, acesta de ce nu vrea să (re)învie, să renască, să se redescopere, să retrăiască viaţa în Hristos, lăsând la o parte formalismul vorbelor şi îmbrăţişând duhul virtuţiilor creştine. De ce nu vrea?
Acum e clipa prezentului, acum e ziua când trebuie să schimbăm ceva în noi şi în cei de lângă noi, acum e ziua în care suntem chemaţi să deschidem porţile cetăţii inimilor noastre ca să între Împăratul slavei, semănând iubire acolo unde a încolţit ura, ducând lumină acolo unde până mai deuăzi era întuneric, dând bucurie acolo unde se cuibărise tristeţea şi speranţa, acolo unde sufocase deznădjdea.
Prof Paul Krizner
