Primul cuvânt pe care l-am strigat la revoluţia din Timişoara a fost „libertate”. Îmi amintesc că în jurul meu se striga „libertate”, dar mie mi se pusese un nod în gât şi mi-au trebuit vreo cinci minute până am reuşit să strig şi eu acest cuvânt. Dintr-un anume punct de vedere, au fost momentele cele mai emoţionante din viaţă.
E greu de spus câtă speranţă era în mintea mea şi a multora legată de libertate. Nu ştiu ce am înţeles eu atunci că ar însemna libertatea. Probabil că această noţiune era destul de confuză în mintea mea. Oricum, libertate, pentru toată lumea, însemna o altă viaţă. Una cu mai puţine constrângeri, una cu mai multe posibilităţi de afirmare a personalităţii, una cu şanse mai mari de mişcare într-un spaţiu mult mai larg, dincolo de tot felul de frontiere care ne ţineau încătuşaţi fizic şi mental.
Ce s-a întâmplat cu libertatea noastră s-a văzut aproape imediat. Eliberarea din chingile totalitarismului a fost atât de violentă şi de necontrolată încât societatea românească a fost la un pas de anarhie. Fiecare şi-a luat libertatea pe cont propriu, şi-a creat un set de legi personale, autoritatea statului – până atunci dictatorială – a devenit atât de relaxată, încât fiecare şi-a construit propria autoritate, în funcţie de care făcea ce-l tăia capul.
Au apărut abuzuri de tot felul, de la cele verbale la cele rezolvate cu puşca. Mineriadele s-au ţinut lanţ într-un stat în care forţe paramilitare erau chemate să facă legea. O lege a noilor stăpâni, formal mai democraţi dar, în fond, la fel ca precursorii lor.
România a pornit greşit pe drumul libertăţii şi al democraţiei. O libertate pe cont propriu, într-un stat care nu-şi găsea cadenţa, cu o democraţie originală scoasă din pălăria neocomunistului Ion Iliescu. O libertate adaptată la reguli şi cutume autohtone, dâmboviţene, originale şi păguboase.
Şi cum peştele de la cap se-mpute, cei care au dat tonul au fost cei care, în timp destul de scurt, s-au constituit în aşa-zisa clasă politică. O clasă politică alcătuită după chipul şi asemănarea oastei de strânsură pe care o adunau voievozii români ca să lupte cu turcii şi cu tătarii. Ce-au făcut politicienii timp de mai bine de două decenii? Au pervertit ideea de libertate şi de democraţie, perfecţionându-şi armele cu fiecare ciclu electoral. Nicio guvernare nu a creat un program pentru ţară, ci doar meschine planuri pentru a-şi servi propriile interese. Încercarea actuală a guvernării PDL s-a lovit de o rezistenţă a sistemului, aproape imposibil de învins.
Omul, în orice regim ar exista, face comparaţii. Cum ar fi o comparaţie între dictatura comunistă şi democraţia actuală? Am putea observa fără niciun efort că în vremea dictaturii era ordine, acum nu mai este. Dar avem libertate. Scandalurile aproape că nu existau, acum avem minutul şi scandalul. Suntem liberi. Să facem scandal şi alte minuni care ţin de domeniul infracţionalului. Înainte erau constrângeri de tot felul, acum avem libertăţi de tot felul. Dar siguranţa individului e ameninţată la tot pasul. Avem libertate la crime, la violuri şi alte mizerii. Aşadar, care ar fi bilanţul dictatură vs. libertate? Unul nu prea încurajator. O întrebare: există popoare care au nevoie de dictatură? Şi alta: oare nu ar fi suficientă dictatura legii?
Cum se explică această decădere a societăţii în doar câţiva ani de libertate? Răspunsul e simplu: libertatea este o povară grea şi se potriveşte pentru popoarele care au educaţia libertăţii. Un popor needucat nu poate fi liber niciodată. Pentru că un popor needucat încalcă în fiecare minut nişte reguli. Individul unui popor educat respectă şi libertatea celuilalt, nu se gândeşte doar la propria libertate. Un popor este liber când are conştiinţă. Iar conştiinţa nu poate fi reglementată prin legi. Conştiinţa se formează prin educaţie.
Orice am face, oricum ne-am învârti, ajungem la educaţie. Fără educaţie, generată de familie, şcoală şi societate, nu vom fi niciodată liberi. Parafrazând, putem zice: spune-mi ce educaţie ai, ca să-ţi spun cât eşti de liber!
Ioan Iercan
