Doar la începutul anilor ’90 am mai avut parte de confuzia care domină astăzi spectrul politic românesc. Pe atunci erau circa 250 de partide şi partiduleţe, unele cu atâţia membri încât încăpeau într-un microbuz. Era o aiureală generată de o incultură şi practică politice, fireşti după aproape jumătate de secol de partid unic.
Pe politicienii din vremea aceea îi putem înţelege. Mai greu e să pricepem ce se petrece azi cu clasa politică românească. Folosesc sintagma clasă politică deşi ea nu se justifică decât în formă, nu şi în conţinut.
În ţările unde se poate vorbi de o democraţie funcţională există două orientări precise, cu două partide puternice. Pe lângă aceste două partide mai există încă vreo două de decor care aduc o notă oarecum mai specială în peisajul politic. În general, un partid este de dreapta şi unul de stânga, cu precizarea că fiecare dintre ele mai împrumută elemente doctrinare de la celălalt, în funcţie de starea societăţii pe care o conduce. Altfel spus, un partid de dreapta poate lua măsuri de stânga, fără a-şi arunca la gunoi principiile de bază şi viceversa, un partid de stânga poate adopta unele măsuri de dreapta, dacă situaţia o cere.
Ce se întâmplă în România? De la bun început s-a impus un partid de stânga condus de Ion Iliescu. Numai că stânga lui Ion Iliescu s-a revendicat clar de la un fost partid comunist care nu şi-a reformat decât faţada. Ion Iliescu, care şi astăzi influenţează principiile sub care defilează PSD, nu a ştiut şi nu a putut să fie altceva decât un comunist reformat pe un sfert. Partidul pe care l-a condus a fost şi a rămas după chipul şi asemănarea conducătorului. A. Năstase a încercat, când a fost premier, să schimbe ceva în partid, dar a fost repede pus la punct de Ion Iliescu. Grupul mai reformist de la Cluj a fost marginalizat. Mircea Geoană, cu toate staţionările lui prin occident, a fost un lider de paie. Iar despre V. Ponta se poate spune fără rezerve că este o marionetă cu o evoluţie contradictorie, în funcţie de cum i se trag sforile.
Dacă mai adăugăm că PSD s-a dotat şi cu un partid liberal care măreşte confuzia doctrinară a conglomeratului USL, putem spune fără niciun dubiu că stânga românească este o mare necunoscută şi a devenit o struţo-cămilă greu de definit din punct de vedere doctrinar.
Pe dreapta, drama e şi mai evidentă. PNL a dezertat spre stânga cu PSD, iar PDL, care susţine că e un partid de dreapta, încă îşi caută doctrina. La un moment dat a cochetat cu democraţia creştină, dar a lăsat-o baltă. S-a alăturat curentului popular, dar aici întâlnim o mulţime de direcţii, iar PDL nu ştie pe care s-o aleagă. Adevărul este că niciun partid nu are ideologi care să stabilească clar drumul pe care trebuie să meargă partidul. Toate aşa-zisele principii doctrinare sunt scoase din pălărie, fabricate ad-hoc, după lecturi fugare şi superficiale de către persoane care n-au ele însele în minte principii şi orientări clare. Politica românească duce lipsă de teoreticieni bine pregătiţi, capabili să definească un partid din punct de vedere doctrinar şi, de aci, să se treacă la practică fără ezitări şi căutări care au dus tot timpul într-o fundătură politică. De aceea, practica politică nu poate fi mai bună decât teoria politică.
Pe cale de consecinţă, încercarea de a coagula o dreaptă românească se loveşte de impedimente majore. Un impediment ar fi lipsa ideologilor care să contureze măcar câteva principii pe care să le respecte forţele care vor să meargă în această direcţie. Pe de lată parte, lipsesc în continuare lideri reali care să se impună şi să impună o conduită clară. Şi, nu în ultimul rând, lipsesc partidele care să vină în întâmpinarea aşa-zisei Mişcări Populare de dreapta. Ar mai fi de adăugat că electoratul de dreapta este subţire.
În aceste condiţii, preconizata Mişcare Populară pluteşte într-o necunoscută pe care nu văd cine o va rezolva. Cei 20 de ani de asumare a democraţiei, pe care i-a proorocit Brucan, au trecut şi vor mai trece încă 20 până confuzia de pe toate fronturile din politica românească se va clarifica într-un fel.
Dacă nu cumva UE va rezolva problema.
Ioan Iercan
