O altă mare unitate în care au luptat arădenii pe frontul de est a fost Divizia 3 munte, alcătuită din trupe specializate în luptele din munţi de aceea au fost numite „vânători de munte. Erau cele mai bune trupe combatante ale armatei române, motiv pentru care li s-a şi spus beretele verzi ale României. Au fost recrutaţi mai ales locuitori de la munte, iar din judeţul Arad tineri din zonele Beliu, şi Munţii Apuseni dar nu numai. Divizia 3 munte a plecat pe front abia în vara lui 1942 pentru a sprijini ofensiva germano-română spre Munţii Caucaz şi despre luptele purtate atât de departe de locurile natale ne vor povesti în cele ce urmează supravieţuitorii cumplitei confruntări cu un inamic deloc dispus să cedeze terenul.
Lungul drum spre munţii de la capătul Europei
Din cadrul Diviziei 3 Munte au făcut parte şi arădeanul prin adopţiune Iancu Băruţia, născut în localitatea Câmp de lângă Vaşcău, adjutant al companiei a doua, batalionul 11 Vânători.
„Am fost încorporat la batalionul 11 Vânători de Munte, care era o unitate componentă a Brigăzii 3 munte. Începuse războiul în 22 iunie şi noi făceam instrucţie, fiind mobilizaţi pe loc, deşi cea mai mare parte a Corpului de munte a plecat încă de la începutul războiului pe front. Mie mi s-a propus să rămân în garnizoana de pace pentru a face instrucţie cu recruţii, fiind deja subofiţer, dar am ales să plec cu unitatea mea pe front, în 25 iulie 1942, gândindu-mă că Rusia este deja cucerită şi vom avea mai mult o călătorie de plăcere, dar nu avea să fie aşa”. Iancu Băruţia îşi aminteşte de traversarea Crimeii spunându-ne că „drumul a fost obositor printr-o regiune aridă, plină de spini şi mărăcini, căutând de multe ori prin gunoaie după mâncare şi suferind de sete”.
Ioan Botaş, din Şiria, a plecat şi el pe front împreună cu alţi 6 consăteni mobilizaţi în Grupul 6 Vânători. El a avut şi o mică aventură pentru că la Arad s-a dat jos din tren plecând la Şiria, pentru a se întâlni cu familia dar nu a mai prins trenul, abia în Braşov a reuşit să-şi reocupe locul lângă camarazi. În drumul lung prin Rusia îşi amintea, când avea 99 de ani, că întâlneau în gări trenuri cu prizonieri de război ruşi „care scotau capul pe geamul vagonului de marfă şi strigau: hleb, hleb… „Noi le aruncam bucăţi de pâine dar santinelele nemţeşti ne ameninţau că ne împuşcă”.
Ioan Botaş ne-a mai spus că după trecerea în Kuban au avut o mare surpriză, prin acea că li s-a oferit privirii o regiune bogată, cu multe produse. „Grâul era cules şi aşezat în căpiţe. Acolo se lucra ca la noi înainte de Revoluţie, în colectiv. Am vrut să-i ajutăm pe localnici şi le aduceam cu căruţele acasă grâu, porumb şi de altele dar bătrânii nu ieşeau în poartă pentru că se temeau că se întorc ai lor şi îi pedepsesc de colaborare cu inamicul, trimiteau doar copiii la noi. Mai îmi amintesc că am mâncat multe roşii de pe un câmp, deşi ofiţerii ne-au spus să nu mâncăm nimic că toate sunt otrăvite, dar nu s-a îmbolnăvit nimeni”.
Moldovenii din Caucaz
Surpriza pe care i-a oferit-o Kubanul a fost mare şi pentru subofiţerul Iancu Băruţia, din Batalionul 11, în contrast mare cu ceea ce oferise Crimeea: „După ce am trecut în Kuban am găsit pe malul mării vagoane de băutură răsturnate din care ne-am aprovizionat din plin. Dar în acea regiune am găsit abundenţă de produse, erau multe fructe şi mulţi struguri. Până am ajuns acolo căutam prin gunoaie ceva de mâncare. Am ajuns şi la Moldovanskaia, un sat moldovenesc, în care se vorbea limba română. Acolo ne-am aşezat şi ne-am întărit. Am fost cazaţi în casele oamenilor. Primarul o bătut toba în sat şi le-o spus oamenilor că suntem români, să aibă grijă de noi, şi or tăiat 12 viţei în cinstea noastră. O fost tare bine acolo. De acolo am plecat la atac, iar eu am reuşit cu compania mea să iau 12 ruşi prizonieri”.
Pe românii din Kuban îi pomeneşte şi sublocotenentul Nicolescu: „Staţionând în Pilencovo, Moldovanskaia şi în alte sate am găsit români. Întrebând pe o fetiţă de 10 ani: „Ima malako ?” ea mă corectează zicând: „Lapte, nu malako”.
Lupte grele în munţi
Numai că românii nu au stat prea mult între compatrioţii lor deoarece au primit ordin să pornească ofensiva spre înălţimile Munţilor Caucaz. Iancu Băruţia îşi amintea din această perioadă cum lunetiştii sovietici, stând ascunşi în coroanele copacilor din pădurile aflate în apropierea poziţiilor lor, „îi vânau mai ales pe ofiţeri şi mulţi au căzut sub tirurile inamicului”.
Aceeaşi situaţie o consemnează şi sublocotenentul Nicolescu: „Terenul este foarte accidentat şi acoperit cu păduri dese din care cauză sprijinul artileriei noastre este prea puţin eficace. Inamicul este bine organizat la teren, având cazemate şi exploatând la maximum avantajele oferite de teren. După patru ore de lupte se produce un gol în dreapta Batalionului 6 Vânători, unde ataca Batalionul 11. Primesc ordin de la Grupul 6 Vânători de Munte ca eu, cu plutonul 1 cercetare şi grupa de mitraliere, să atac şi să fac legătura cu Batalionul 11. Pornim la atac, distrugem două cazemate bine apărate de două grupe de puşcaşi ruşi şi fac legătura cu compania 2 din stânga Batalionului şi împreună continuăm atacul. Inamicul este puternic având organizate cazemate şi lunetişti ascunşi în coroanele copacilor pentru vânarea comandanţilor ofiţeri.
Natura terenului (versanţi coperiţi cu păduri, brăzdaţi de râpe şi prăpăstii săpate de cursurile de apă) a avantajat mult pe inamic. Trupele sovietice valorificând la maximum condiţiile oferite de teren, acţionând în special prin infiltrări şi atacuri surpriză, au provocat forţelor române pierderi însemnate, oscilând între 20-45 la sută din efectivele participante la lupte, situaţia datorându-se în mare parte şi lipsei de informaţii asupra inamicului din partea comandanţilor români.
Aroganţa ofiţerilor
Nu numai inamicul sau clima au constituit un factor descurajant pentru ostaşul român, din păcate au existat şi situaţii umilitoare pentru el, generate de incompetenţa sau aroganţa unor ofiţeri care aplicau în mod cazon un regulament cu care au venit din ţară, de pe câmpul de instrucţie.
Vetranul Babău Ioan din Batalionul 6, născut în 19 noiembrie 1911 la Bochia-Arad, a purtat cu el în suflet până la 100 de ani jignirea adusă de căpitanul comandant. „Aveam în grijă 40 de cai şi totodată însoţeam bucătarii să ducă marmitele cu mâncare în linia întâi. Într-o zi mi s-a rupt copca de la veston şi m-a văzut căpitanul cu ţinuta nereglementară: Unde-i copca de la gât, m-a întrebat „Să trăiţi domnule comandant, mi s-a rupt cînd am legat calul”. Să trimiţi porcul ăsta în linia întâi, i-a spus subofiţerului care era cu mine. Aşa o zis, porcul ăsta! Da io m-am gândit că nu-i bai, că nu or fi acolo oameni mai răi ca aceia de aici. Şi am stat două luni şi jumătate pe linia întâi, într-o groapă individuală, făcută de mine. Dar nu o căzut nici un brand rusesc pe groapa mea”. Până la urmă soldatul Babău Ioan a avut „norocul” să fie lovit de un cal în falcă şi, ca urmare să fie trimis într-un spital din ţară!
Într-o situaţie asemănătoare s-a aflat şi soldatul Ioan Botaş care a fost înjurat de mamă de către ofiţerul doctor veterinar, pe care îl „slujea” ca ordonanţă, din cauză că nu avut grijă de căţeluşul care a scăpat din sfoara cu care a fost legat, rozând-o. A fost timis şi el pe linia întâi, numai că sublocotenentul care a fost însărcinat să execute ordinul l-a trimis, din motive personale, (primea bani cu împrumut de la soldatul Botaş) în pază pe malul Mării Azov!
Din a doua jumătate a lunii octombrie luptele au intrat într-o fază de uzură, cu atacuri şi contraatacuri de o parte şi alta. În 20 octombrie Comandamentul superior german a dispus trecerea în defensivă şi organizarea în cele mai bune condiţii a unei apărări de durată în vederea iernii care începuse a se face simţită.
Crăciunul departe de casă
Crăciunul lui 1942 i-a prins pe vânătorii de munte români, acolo departe de familii, la poalele Caucazului, luptând din greu cu inamicul şi cu bolile, Rânduri emoţionante despre acea zi sfântă ne-a lăsat în jurnalul său medicul Marin Voiculescu, de la Divizionul 1 artilerie: „Aktirskaia, 24 decembrie. Noapte de Crăciun … Pentru mine săracă în amintiri şi bogată în tristeţe. Căci nu te-am simţit cum trebuie până acum, noapte de Crăciun, nu te-am primit aşa cum se cuvine în casa sufletului meu. Îmbâcsit de viaţa liniştită a oraşului, cuprins de mulţimea treburilor profesionale nu aveam timp să stau şi să mă gândesc la tine, Noapte Sfântă! Îmi dau seama despre acest lucru aici într-un sat, pe front în Caucaz. Aici nu eşti decât o noapte simplă şi neagră, ca orice noapte. Numai dacă ai simţit cu adevărat viaţa de militar, cu toate mizeriile şi bucuriile ei – mai mult primele decât ultimele – numai atunci te vei pătrunde de toată melancolia acelui cântec ce l-am auzit de curând la infirmeria din Solovskaia, cântat cu tot patosul caracteristic rasei sale, de un soldat ţigan din bateria VI: Foaie verde trei migdale/ Căpitane, căpitane/ Ia mai cată prin controale/ Foaia mea de liberare… Refrenul devenea obsedant. Îl ascultam dintr-o cameră vecină şi mă gândeam că sunt în al doilea an de armată, undeva pe front. Dar cei strânşi în jurul guristului, care aveau 4-5 ani de armată continuă ?! Cum să nu le lăcrimeze sufletele, să le răscolească dorurile ? Când se va învrednici zeul atotputernic de la … „mobilizare” să le dea mult dorita fiţuică de lăsare la vatră ? Şi când va voi Domnul să stingă concentrările şi mobilizările, să înceteze războaiele ce i-au purtat pe drumuri de atâta vreme. În noaptea de Moş Ajun, un cor alcătuit din soldaţi, pregătit şi dirijat de slt. rez. B. Livezeanu, a mers în prima linie a infanteriei, la câţiva zeci de metri de şanţurile inamice şi a cântat – pentru ruşi – colindele noastre. O ploaie de împuşcături a pornit la început. Apoi s-a făcut linişte completă. Şi în Noaptea Sfântă, pe creastă de munte, la hotarul dintre două lumi în crâncenă luptă au răsunat – ca o blândă mustrare – cântecele Aceluia care venise să aducă între oameni bună-voire”. Doctorul Marin Voiculescu şi camarazii săi din Divizia 3 munte aveau însă să mai petreacă câteva luni, în provincia Kuban, în apărare, în lupte necontenite cu un duşman mult superior aşa încât şi Paştele lui 1943 avea să fie petrecut în aceleaşi condiţii de front: ”25 aprilie. Paştele. Venind de la înviere, scriu aceste rânduri. Aşa cum ne-am priceput , ne-am rugat şi am cântat timp de peste o oră, cu lumânările aprinse, în timp ce avioanele inamice au bâzâit ca de obicei, pe deasupra noastră. Am cântat cântecele învierii şi am luat pască… Mulţumesc din adâncul sufletului ,Doamne, că mai învrednicit să apuc să prăznuiesc acest Paşte aici, în acest cap de pod al Kubanului, unde inamicul ne atacă într-una cu îndârjire, unde ne-am împuţinat atât ca număr – divizia noastră – unde moartea umblă printre pomii înfloriţi, hohotind cu fiecare explozie de proiectil, chiuind sinistru cu fiecare glonţ. Dă-ne Doamne zile ca să ajungem teferi la casele şi familiile noastre, Christos a înviat!
Într-adevăr, între Crăciun şi Paşti s-au purtat lupte înverşunate pentru fiecare palmă de pământ, unităţile româneşti şi nemţeşti fiind înghesuite pe un front semicircular în peninsula Taman, având în faţă un inamic mult superior numericeşte şi ca înzestrare materială. Acolo avea să se dea una dintre cele mai mari bătălii de apărare din timpul războiului, bătălie care a constituit mai târziu subiect de studiu în şcolile militare.
