Despre viaţă nu poţi scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi.
Emil Cioran
Cu siguranţă nu aş fi scris acest articol dacă nu auzeam folosit, prea des acest cuvânt „adio”, spus în diferite contexte pe care personal nu le înţelegeam. Sigur, mulţi tineri folosesc acest cuvânt în momentul ruperii unei relaţii de dragoste spunându-şi pentru totdeauna „adio”. Oameni maturi care erau o familie până nu de mult, îşi spun, în cel mai fericit caz, după sentinţa de divorţ, un ultim „adio”. Când pleacă cineva drag într-o ţară străină îl salutăm spunându-i „adio”, de parcă nu o să-l mai vedem niciodată. Când cineva trece la cele veşnice folosim acest salut „adio”, în ideea că l-am pierdut pentru totdeauna.
Toate aceste conotaţii ale cuvântului „adio” sunt oarecum eronate. Aproape zilnic citim în presă, articole care folosesc acest termen, cum ar fi: Adio tu care pleci acum; Adio iubire ne-nţeleasă; Adio societate postdecembristă; Adio pentru totdeauna; sau Între noi şi lume totul s-a sfârşit ca într-o relaţie, dacă-mi este permis, platonică. Mulţi dintre noi folosim această formă de salut în momentul unei despărţiri, fie că e vorba de îndrăgostiţi ori dorul după anii trecuţi, de părinţi, de prieteni ori principii.
Dacă v-ar spune cineva drag, în acest moment, în loc de salutul tradiţional, un simplu „adio”, cu siguranţă aţi rămâne oarecum miraţi, pentru că prea puţini ştim adevărata semnificaţie şi origine etimologică a acestui „adio”.
Dacă am merge puţin la izvoarele acestui cuvânt constatăm că este format la rândul lui din alte două cuvinte care provin din limba latină „ad” şi „deos” şi care în traducere ar însemna „la Dumnezeu”, având strict o semnificaţie teologică.
În antichitate când se folosea acest termen, se cunoştea prea bine că omul nu moare, ci trece în cealaltă viaţă, în viaţa veşnică, adică acasă sau mai bine zis „ad deos”, la Dumnezeu şi, practic, despărţirea sau plecarea noastră din această lume nu este altceva decât o reîntâlnire la Dumnezeu, iar, în cazul de faţă, despărţirea se transformă în revedere sau reîntâlnire cu El. Aşadar acest termen are conotaţii strict teologie şi nicidecum n-ar trebui folosit în plan lumesc sau laic, dar este folosit foarte mult în literatură şi în despărţirile îndrăgostiţilor. De altfel, acest cuvânt, „ad deos”, sau în italiană „addio”, are drept semnificaţie o reîntâlnire şi nicidecum o despărţire definitivă.
Acum că ştim care este adevărata semnificaţie a acestui cuvânt sau salut, de altfel nobil, nădăjduim că va fi întrebuinţat în adevăratul său sens şi semnificaţie teologică, păstrându-l în frumoasele expresii şi saluturi creştineşti. „AD DEOS”.
(fragment din volumul ”Despre lucruri ce rămân” Editura Concordia, Arad, 2011)
Prof. Paul Krizner
